Schitul Prodromu - Sfantul Munte Athos
Rugaciune pentru sufletul tau
Schitul Prodromu, schitul romanilor din Sfantul Munte Athos, a fost intemeiat in anul 1820, sub arhipastorirea Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei. Ctitoria schitului a fost recunoscuta prin hrisoavele domnesti semnate de Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei, in data de 7 iulie 1853, si de Carol I al Romaniei, in data de 19 iulie 1871.
Zidirea ansamblului monahal de la Prodromu a avut loc intre anii 1852-1866, drept ctitor al vremii fiind ieroschimonahul Nifon Ionescu, ajutat de ucenicul sau, ieroschimonahul Nectarie. Schitul tine de Manastirea Marea Lavra.
"Istoria Manastirilor Athonite", carte in zece volume, scrisa de schimonahul Irinarh schimonahul (1845-1920), mentioneaza: "Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfantului Grigorie Sinaitul, avandu-si locuinta deasupra Manastirii Lavra, pe dealul ce se numeste Palama, iata ca intr-o noapte, iesind din chilie si stand la rugaciune, vazu in partea dinspre rasarit, la locul ce se numeste Vigla, o doamna sezand pe un tron precum cele imparatesti, inconjurata de ingeri si sfinti, care tamaiau imprejur, cantand si inchinandu-se Imparatesei a toate. Si intreband cuviosul Marcu pe Sfantul Grigorie, staretul sau, ce va fi insemnand oare aceasta, i s-a talcuit ca Maica Domnului voieste ca in timpurile mai de pe urma sa se ridice in acele parti un locas dumnezeiesc, spre slava Sfintiei sale." Pe locul amintit va fi ridicat Schitul Prodromu.
Romanii, ale caror generoase danii catre Sfantul Munte sunt atestate de mii de documente, romanesti si straine, incepand de la primii domnitori Basarabi si urmand pana la ultimii voievozi, din secolul al XIX-lea, nu au avut aici nici un lacas propriu, pana acum un veac si jumatate.
Nu de nevrednicie poate fi vorba, caci romanii, dincolo de daniile facute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de manastiri, au fost o prezenta constanta si adeseori exemplara in Sfantul Munte Athos, ci de schimbarile istorice care au avut loc in tara si in lume.
Parintele Petroniu Tanase, vorbind despre aceasta, spunea: "Sihastrii din Carpati mergeau la Athos, fiindca gaseau acolo conditii de viata sihastreasca mai deplina. De aceea nu si-au intemeiat o manasire a lor, ci, cand s-a intamplat sa se stabileasca in chinovii (manastiri de obste), au trait impreuna cu ceilalti frati: la Cutlumus, la Zografu, la Esfigmenu; dar, in general, au trait viata sihastreasca, in chilii raspandite pe tot cuprinsul Athosului. Abia in secolul al XIX-lea, cand apar statele nationale, s-au gandit si monahii romani aghioriti sa aiba un lacas al lor, si au intemeiat Schitul Prodromu."
Primii trei stareti de la Prodromu - Nifon, Damian si Ghedeon - s-au retras din staretie si si-au incheiat zilele ca sihastri, in pesteri sau chilii din apropiere, iar cel dintai a refuzat cinstea de arhimandrit, ramanand pana la capat simplu ieroschimonah si lasand o diata (un testament) in care cheama cu precadere la nevointa, pocainta si smerenie.
In naosul marii biserici de la Schitul Prodromu, ridicata intre anii 1857-1866, avand drept hram Botezul Domnului, arde necontenit o candela ce aduce aminte ca acolo odihnesc osemintele cuviosului Nifon, adormit in anul 1899, intemeietorul si cel dintai staret al schitului.
Inainte de actualul schit, pe locul respectiv se inalta doar Paraclisul Sfantului Ioan Botezatorul, care dainuieste si azi, langa gradina manastirii, de mai multe ori refacut, atestat abia la 1754, cand "a fost reinnoit de monahul Iosif Hiotul", dupa cum aflam dintr-o inscriptie de pe peretele sudic, dar probabil datand inca din secolul anterior. De la acest paraclis se trage si numele schitului, iar icoana facatoare de minuni a Botezatorului, care cu privirea sa incruntata i-a izgonit pe turci din zona, la anul 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obstii.
Pe la inceputul secolului XIX se osteneau pe langa acest paraclis trei sihastri romani, anume duhovnicul Iustin, cu ucenicii sai Patapie si Grigorie, care cei dintai au pus de gand sa ridice acolo un schit, "ca sa aiba si romanii sfant locas in Gradina Maicii Domnului, in care sa slujeasca in frumoasa limba romaneasca", cerand pentru aceasta binecuvantarea Manastirii Marea Lavra, care n-a intarziat sa vina, in anul 1820.
Din pacate, proiectul nu s-a putut implini atunci, ci numai cateva decenii mai tarziu, cand initiativa a fost reluata de monahii moldoveni Nifon si Nectarie, carora Marea Lavra le-a reinnoit aprobarea, in anul 1851, si care, in anul 1856, au capatat si binecuvantarea Patriarhiei de la Constantinopol, prin patriarhul Chiril. Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, a sprijinit inceperea lucrarilor cu 3.000 de galbeni si a dat incuviintare sa se stranga ajutoare de la norodul binecredincios.
Asa s-a intemeiat, supus Marii Lavre, schitul care astazi, restaurat in intregime, cu biserica mare, cu cele trei paraclise ale sale, inchinate Adormirii Maicii Domnului, Bunei Vestiri si Sfantului Ioan Botezatorul, cu cele cinci icoane facatoare de minuni, dintre care cea mai vestita este Maica Domnului Prodromita, cu numeroasele lui sfinte moaste, cu impunatoarea clopotnita, cu staretia, cu biblioteca, cu atelierele, cu sinodiconul, cu arhondaricul, cu bolnita, cu chiliile, cu marea cisterna subterana, cu trapeza, cu anexele gospodaresti si cu celelalte acareturi, alcatuieste o lume in sine, dupa sfanta randuiala athonita, marturisind exemplar "prezenta monahismului si spiritualitatii romanesti in Centrul Ortodoxiei", dupa cuvantul parintelui Petroniu Tanase.